Uneori trebuie să treacă multă vreme până să înțelegem că, poate, kilometrii care ne despart de casă nu pot fi parcurși pe o autostradă, și nici în aer sau pe apă. Dimensiunile reale ale dezrădăcinării s-ar putea să nu stea numai în distanța fizică, ci să plutească, volatile și de neînțeles, în substanța alunecoasă a timpului. Substanță din care-și trag seva și „Cronicile” Mariei Iorio și ale lui Raphaël Cuomo, un drum înainte și înapoi pe firul sălbatic al memoriei - altfel spus, o respirație trecută și viitoare, singura de care ne mai putem agăța înainte să fie prea târziu. Filmul lor e o partitură pe mai multe voci, fredonată de la un mal al Mediteranei la altul, din mozaic în mozaic, bântuind imaginile moarte ale unui muzeu uitat de lume. Ca și când ar fi încercat să proiecteze pe ecran ceva din imaterialitatea timpului, regizorii au ales pariul riscant al unui documentar care face dreptate poeziei și trece dincolo de ea, patinând pe corzile emoției în loc să ne hrănească cu informație brută și seacă. Ce altceva ne pot spune lumina prelinsă pe parbrizul umed și un cântec de dragoste într-o limbă necunoscută decât că, în cele din urmă, momentele de tăcere și disparițiile sunt splendide bucăți de viață fremătătoare? (Andreea Chiper)