Adesea exotismul este în ochiul celui care privește; în cinema însă, unde avem cel puțin doi privitori - cineastul și masa spectatorilor, nu rareori reprezentarea onestă pe care cel dintâi își propune s-o realizeze servește totuși drept material pentru fanteziile celui de-al doilea. Filmul "Makongo", al cineastului centrafrican Elvis Sabin Ngaïbino, face o combinație abilă de evenimente care pot fascina prin distanța ce le separă de cotidianul unui spectator occidental și de conflicte cunoscute tuturor comunităților defavorizate din lume: lupta pentru integrare, pentru echitate socială, pentru educație și pentru evaluarea cinstită a muncii lor. Cu toate că escaladează copaci cu cabluri din liane și merg la recoltă de omizi în pădurea tropicală, cei doi protagoniști, André și Albert, membri ai comunității de pigmei și ca atare marginalizați de către conaționalii lor, trăiesc într-o stare de sărăcie pe care globalizarea a făcut-o imediat recognoscibilă, de oriunde ai privi-o. La școală, cei doi tineri trebuie să învețe cine au fost Voltaire și La Bruyère ca sa treacă la liceu; când își primesc certificatul, directorul îi acuză doar pe jumătate în glumă că ar fi vina minorității din care provin că nu știu să se facă tolerați de majoritate. Ironiile, remarcile jignitoare și asprimea relațiilor comerciale și umane cu ceilalți par la prima vedere că nu-i mai afectează, dar în realitate ele subîntind eforturile lor de a-i educa pe copiii din sat. Cineastul înțelege importanța tentativei lor și camera se oprește îndelung pe fețele școlarilor de toate vârstele. Momentul în care cei doi profesori voluntari, întorși din oraș cu o sumă modică de bani care ajunge să plătească taxa de înscriere la școală doar pentru o parte din copii, sunt nevoiți să tragă la sorți numele norocoșilor, este vârful emoțional al unui film altfel foarte reținut. (de Liri Alienor Chapelan)