Producția ficțională abundă de opere care pornesc de la premiza unui individ care, aflând că zilele îi sunt numărate, se aruncă cu înflăcărare în realizarea celor mai scumpe dorințe ale sale, pe care grijile cotidiene minore i le ascunseseră până atunci. În aceste scenarii, moartea acționează ca un revelator pentru viață, am putea spune chiar - cu o urmă de cinism tipic pep-talk-ului neoliberal - ca o experiență pozitivă. Filmul semnat de Noah Arjomand, Adam Isenberg și Senem Tüzen prezintă o realitate considerabil mai crudă, unde revelația constă mai curând în cât de fragile, ori pur și simplu neadevărate, erau fundațiile acestei vieți cotidiene atât de ponegrită în ficțiuni. Viața lui Kathryn, mama co-regizorului Noah Arjomand, dinaintea declanșării sclerozei amiotrofice care îi incapacitează treptat corpul până la pierderea funcțiilor vitale este evocată doar succint prin introducerea unor materiale de arhivă: întrevedem un mediu intelectual burghez și o femeie dedicată familiei. Majoritatea filmului, ale cărui cadre realizate cu o cameră atașată deasupra scaunului cu rotile al bolnavei sunt narate chiar de aceasta, se concentrează însă asupra prezentului, în care toate certitudinile lui Kathryn, de la controlul propriului trup la iubirea și susținerea soțului, se năruie. Ceea ce rămâne sunt certuri nesfârșite, brutale și tragic de inegale - femeia neputându-se exprima decât cu ajutorul aparatelor, - dezgust, umilință și deznădejde, dar și, în mod aproape miraculos, niște momente de tandrețe și chiar de umor, toate învârtindu-se în jurul nunții fiicei lui Kathryn, ultimul eveniment la care aceasta ține să participe. (Liri Alienor Chapelan)